Jurnalul unui rasist român în tranziție

Episodul 1: Și dac-ar fi să te gândești la țigani?

 „Cât sunt de transformată!”
„Câte știu!”
„Cât de departe am ajuns!”

Așa gândeam acum câteva luni, citind o carte despre care aflasem pe LinkedIn și pe care, pentru un motiv sau altul (nimic nu e întâmplător, nu?), o comandasem imediat. Cartea se numește A Good Ally (Un aliat bun) și este scrisă de Nova Reid. Ea este mai mult decât o colecție de informații legate de rasism, fragilitatea rasei albe sau agresiuni „minore”. Este o carte–workshop care să ne ajute să facem diferența între a ne preface că suntem aliați (în sprijinul nostru pentru o minoritate) și a fi în mod real unul.

Nu era prima carte pe care o citeam legată de rasism. În pandemie, ca mulți alții, am privit mai întâi cu curiozitate și apoi cu din ce în ce mai mare indignare omorârea în direct a lui George Floyd. Cum mulți dintre noi facem, am pornit de acolo pentru a afla: care e faza cu rasismul ăsta? (între noi, rasiștii, fie vorba, întrebarea asta este cam primul semn că trăiești în privilegiu: dacă nu a trebuit să te confrunți cu rasismul, înseamnă că ești „rasă majoritară”). Prin Ibram X. Kendi, Ruchika T. Malhotra, Tarana Burke, Dr. Brené Brown, Glennon Doyle & Abby Wambach, Elif Shafak, Ocean Vuong și mulți, mulți alții, am ajuns să înțeleg că da, sunt rasistă. Și odată cu acceptarea integrală a acestei părți a identității mele, am făcut și primul pas către antirasism.

La baza a tot ceea ce am construit de atunci (construit, dărâmat și construit din nou) stă definiția dată conceptului de antirasism de Ibram X. Kendi în cartea lui intitulată How to Be an Anti Racist (Cum să fii anti-rasist):

„Opusul conceptului de «rasist» nu este acela de «a nu fi rasist». Este acela de «antirasist». Care este diferența? Pe de o parte, diferența se manifestă în ideea unei ierarhii rasiste (ca rasist) versus cea a unei echități rasiale (ca antirasist). O altă diferență este marcată de credința că problemele care apar își au rădăcina în grupuri de oameni (din perspectivă rasistă) iară nu în putere și politici (perspectivă antirasistă). O viziune (cea rasistă) permite inechităților bazate pe rasă să persiste, o alta le confruntă (cea antirasistă). Nu există niciun spațiu de siguranță între aceste perspective, în care să ne poziționăm ca ne-rasiști.”

Să încep deci cu începutul. Sunt Cătălina și sunt rasistă în tranziție către antirasism. Nu este prima oară când spun aceste cuvinte despre mine și, în general, cei care mă aud se reped să mă contrazică: Cum, tu? Dar nu mai spune așa ceva despre tine! Știu că intenția lor este bună, însă mai știu că adevărul ne eliberează întotdeauna: în momentul în care am înțeles, fără putință de tăgadă, că sunt rasistă (pentru că m-am născut, am fost crescută și am învățat într-o țară și în sisteme rasiste), abia atunci am putut începe să fac pași reali spre antirasism.

Și mi-ar plăcea să spun că asta s-a întâmplat atunci când citeam din toți cei despre care scriam mai sus. A fost și aceea o perioadă folositoare. De când mă știu tind să fug. În gânduri, în basme, în povești pe care mi le spun eu mie, în reverii. În ultima decadă din aproape cele cinci aici pe lume, fug în citit. Jumătatea mea mai bună îmi spune de ani buni că fug unde nu mă ajută pentru că „îi citesc pe străini”. Ce treabă au ei cu ce e aici la noi, spune ea. Și, deși înțelegeam punctul ei de vedere, chemarea mea era acolo, peste ocean de cele mai multe ori, unde „s-a dat ora exactă” în dezvoltare personală pentru mine și unde simțeam că aparțin (cel puțin mental) mai mult decât în România.

Și am învățat mult. MULT. Am reușit să construiesc o fundație de gândire care m-a aruncat din rușinea de a simți cum simt și a fi cine sunt, în vulnerabilitate transformatoare cu lucrările și vorbirile dnei Dr. Brené Brown, am navigat lumi absolut necunoscute în cărțile lui Elif Shafak, am rezonat cu Glennon Doyle și soția sa, campioana Abby Wambach, când au mers în cele mai din margine locuri ale lumii pentru a aduce voci în prim plan și pentru a ne demonstra că putem face lucruri dificile. Și a fost nevoie să încerc o emigrare pentru a înțelege că, în suflet, sunt, de fapt, româncă.

Nu cred că este deloc întâmplător că la doar câteva luni de la întoarcerea acasă după o relocare dificilă și plină de învățăminte în Danemarca, găsindu-mă în fața unei cărți în limba engleză care mă învăța despre rasism, dar ne-regăsindu-mă în continuare în spiritul cărții (mirându-mă chiar, de ce oare continui să o citesc), din toată distilarea aceasta de ani și ani a izvorât o întrebare care mi-a deschis o lume nouă de învățare, de durere și de necunoscut.

Totul a început într-un moment de mare mândrie personală: citeam din Nova Reid și treceam prin întrebările și exercițiile propuse de ea pentru a-i ajuta pe albi să treacă peste fragilitate și să poată fi un adevărat aliat celor negri, oprimați și marginalizați de când lumea și mă simțeam… mai presus. Elevată. Câte știu! Uite, eu nu mai sunt rasistă! Gata, am terminat!

Universul nu m-a uitat până acum niciodată. Și chiar în acel moment mi-a trimis o întrebare: Auzi, dar dacă în loc de negri (cu care este clar că le-ai rezolvat pe toate… cel puțin teoretic), dacă te-ai gândi la… țigani? (este singurul moment în care veți găsi acest cuvânt scris în text creat de mine, dacă el nu este citat; nu are rost să scriu acum „rom”, nu gândeam așa în acel moment). Momentul acela a fost ca un portal. Am picat printr-un vortex, înapoi în timp, în copilăria mea și au început să îmi sune în cap toate acele „zicale nevinovate”: 

Dacă nu ești cuminte te dau la țigani! 

Ce te-neci măi ca țiganul la mal! Hai să nu ne țigănim! 

Băi, ce țigan ești! 

Băi, ce e țigănia asta aici! 

Țiganul tot țigan!

Aș minți să spun că imediat am simțit chemarea de a afla. Că m-a învăluit rușinea neștiinței și că m-am aruncat în cruciadă. Nici pomeneală. Ca în multe alte situații din viața mea, care s-au dovedit a fi momente de turnură, curiozitatea a fost cheia. Am întrebat inteligența artificială ce resurse sunt despre romi. Și restul… e istorie.

Încep acest fir de jurnal, singura mea scriere în limba română din acest blog. Intenționat în limba română. Pentru că sper să fie citită în special de românii mei. Nu îmi propun să schimb lumea cu un blog. Îmi propun să arunc diverse momeli în speranța că se vor prinde undeva și că fiecare dintre noi va schimba puțin din lumea lui. Ne păcălim dacă credem că lucrurile se schimbă de la vârf către bază. Niciodată. Aceasta este o capcană în care ne complacem deseori pentru a nu acționa: Ce rost are? Ce să fac eu, o persoană? Cu ce schimb?

Tu, o persoană, te poți schimba pe tine. Îți poți deschide mintea, cu curiozitate, poți afla, poți aduce în ea informații noi și le poți lăsa să se digere în mintea și mai ales în sufletul tău. Le poți lăsa să te transforme.

Eu am început cu primul episod din Obiceiul Pământului, un podcast excepțional realizat de DoR. Te încurajez să începi.

Cum spunea Margaret Mead: „Nu subestima niciodată puterea unui grup mic de oameni hotărâți de a schimba lumea. De fapt, este singurul lucru care a reușit vreodată.”

Photo by James Eades on Unsplash