Pe A. am cunoscut-o pe când locuiam într-un cartier din sectorul 3 al Bucureștiului. Vindea flori la parterul blocului unde locuiam și, în mare parte a timpului, fugea de poliția comunitară care îi confisca florile și îi dădea nenumărate amenzi pe care nu le putea plăti. Nu era singura florăreasă din zonă, dar era singura care îmi spunea „prințesă” și îmi oferea o floare când mă vedea și care, ca și mine, era însărcinată. În afară de diferențele de etnie, culoare și ocupație, existau diferențe majore pe care la momentul respectiv nu le cunoșteam. A. locuia în Ferentari, în iadul din care nu prea reușesc mulți să iasă. Era însă bucuroasă de „casa” în care locuia (o amalgamare de ciment, tablă și ce materiale mai găsiseră ea și ai ei). Locuise la un moment dat sub un pod, așa că acum considera că „e mai bine”.
Am născut amândouă în aceeași lună. Universul are moduri fascinante prin care să ne arate că suntem toți oameni. La fel. Mă rog, ca specie. Privilegiul nu intră în această discuție. O vreme, A. nu a mai venit. Veneau sora sau bunica ei și mai aflam detalii despre ea. Așa am aflat cum copilul de acum nu era primul. Primul îi murise la naștere pentru că medicii nu îi acordaseră atenția cuvenită, pentru că era o ț……ă împuțită și trebuia să se spele înainte să intre în saloane. Și acum se lupta, născuse un băiat, și eu aveam tot băiat, și era fericită că era sănătos și… viu. În mult prea scurt timp, A. a revenit la flori, eu am redevenit „prințesă” și am reînceput să primesc flori, iar noi două am început să vorbim despre copiii noștri. Fiecare dintre noi ducea în suflet disperare: eu de depresie postpartum, ea de imposibilitatea de a-și îmbrăca și hrăni copilul. Privilegiul este evidențiat și în probleme.
Încetul cu încetul am început să îi ofer diverse. Scutece de unică folosință, haine, mâncare. O vreme. Apoi am uitat. Pentru mine era o „pomană”, pentru A. era un punct peste supraviețuire, o zi cu mâncare mai bună, o situație în care avea medicamente pentru copil. Sunt convinsă că ea nu uita de mine. Nu o lăsa sărăcia. La scurt timp, A. era din nou gravidă, de data aceasta a născut o fetiță. Eu am divorțat, m-am mutat și am pierdut legătura, până într-o zi când m-a sunat plângând că are copiii bolnavi și nu are ce să le dea de mâncare. Mi-ar plăcea să vă spun că m-am bucurat să o aud, că am sărit imediat în ajutorul ei. Ce mi-ar plăcea!
Dacă v-ați fi întâlnit cu mine, nimic din aparența și comportamentul meu nu v-ar fi spus că sunt rasistă. Ba dimpotrivă. Mergeam la biserică, dădeam de pomană, ajutam pe oricine îmi cerea, dar desigur, nimic din toate acestea nu are legătură cu antirasismul. Sentimentul de indignare că A. avea numărul meu de telefon (de altfel public într-un site de consultanță), faptul că am certat-o că m-a sunat, că i-am închis — aici înfloresc semințele rasismului sădite în mine dintotdeauna. Ați putea spune că putea fi oricine, că nu o cunoșteam și aș fi reacționat la fel, dar adevărul este că atunci când cineva ne cere ajutorul contează dacă este „majoritar” sau rom. Dacă măcar o secundă m-aș fi oprit sa ma gândesc la cum oare a reușit un om care nu avea educație, nici internet, sa imi afle numele de familie și să mă găsească, poate as fi ghicit disperarea. Dar indignarea rasistă nu m-a lăsat.
În apărarea mea trebuie să spun că am sunat-o înapoi. Iau acest lucru ca pe un semn că nu am fost complet pierdută în hăul discriminării. Din acel moment, ani de zile am încercat să o ajut cum am putut pe A. Cu haine, mâncare, un brad de Crăciun, rechizite etc. Din nou, mi-ar plăcea să vă spun că o făceam ca pentru un egal, ca pentru o prietenă sau măcar o amică. Pot să vă spun că încercam. De exemplu, pentru că ea îmi spunea doamna Cătălina, eu îi spuneam doamna A., și acest lucru nu s-a schimbat niciodată. Dar în interiorul meu… eu eram mai presus, simțeam asta in mod instinctual și mă deranja în același timp. M-am forțat să o privesc în ochi, să îi ascult problemele așa cum aș face cu o prietenă, să am încredere în ea, să îi ascult deciziile și să i le respect. Să cred că vede în mine ceva mai mult decât o sursă de bani, mâncare și rechizite. Dar… nu am reușit. Când copiii erau în clasa a VIII-a, acum patru ani, am rupt relația într-un mod brusc și complet.
Fusesem cu cadouri de Crăciun la ei și chiar în seara aceleiași zile familia mea a mers la film într-un mall din București. Acolo i-am întâlnit pe copiii lui A. Veniseră să cumpere cadouri. Inițial m-am bucurat să îi văd — erau copii pe care îi știam dinainte să se nască. Apoi, rasismul și „mai-presus-ismul” au triumfat. Am gândit și spus, de față cu propriul meu fiu: „Ia uite, dom’ne, noi le ducem mâncare și haine și ei cumpără cadouri de Crăciun de la mall.” Am trimis un mesaj telefonic către A. prin care îi aminteam că la un moment dat o rugasem să nu mă mintă că nu mă mai vede (știu cum sună asta, știu!) și am blocat numărul. Apucase să îmi răspundă că mă înțelege, să o iert, că sora ei a dat bani copiilor și ea nu a știut, și că ea ține la mine.
Sunt patru ani de atunci. Nu am uitat-o pe A. Dar ceva în adâncul meu nu m-a lăsat să rămân în contact cu ea. Ce? „Țiganul tot țigan.” „Țiganul te face!” „Țiganii sunt hoți și vicleni!”
Rasismul este prezent în noi chiar și atunci (sau poate în special atunci) când facem bine. Nu am sunat-o niciodată pe A. să o întreb ce mai face, așa cum aș face cu o prietenă. Nu am invitat-o la o cafea. Nu i-am spus absolut nimic despre mine, mai mult decât știa din întâmplare. Nu am avut încredere în ea să îi spun că partenera mea de viață este o femeie. Deși o cunoștea. Nu mi-am lăsat copilul să se joace cu fiul ei și am judecat orice mică urmă de progres pe care o vedeam în casa lor din Ferentari, de parcă sărăcia lucie ar fi fost o condiție obligatorie pentru ca cineva să merite să fie ajutat. De parcă cineva trebuie să merite să fie ajutat.
În această dimineață, după 4 ani de la ultimul meu mesaj, i-am scris lui A. Am rugat-o să mă ierte că nu am putut trece peste ce s-a întâmplat și am invitat-o la o cafea. Aș vrea să vă spun că aștept răspunsul ei pentru că mi-a fost dor de o prietenă. Da, și asta e adevărat. Puțin adevărat. Ce este mai adevărat este că, cu trecerea vremii, am ajuns la concluzia că am fost prea dură, că doresc să șterg o pată de pe răbojul faptelor mele și că o simt ca pe o dovadă de mărinimie: uite, mă, românu’, cum încearcă ea să vadă țiganca ca pe egala ei. Uau, ce evoluție.
Am scris această poveste ca să o citesc. Dacă nu începeam să o scriu, poate că nu puteam să îi dau mesaj lui A. în această dimineață. Dar am scris această poveste și în speranța că cineva, undeva, înțelege că drumul spre antirasism nu este liniar. Că are urcușuri și coborâșuri și coborâșuri adânci care par urcușuri, că ne împiedicăm, înjurăm, ne promitem că nu mai facem și totuși facem. Este un drum întortocheat, din păcate împotriva firii noastre educate într-o societate adânc rasistă, homofobă și xenofobă, un drum pe care nu te îndrumă nimeni și pe care, plecând, ai șansa să pierzi mulți dintre cei pe care îi iubești. Dar este unul dintre cele mai importante drumuri pe care le avem de făcut dacă vrem cu adevărat să atingem miezul umanității noastre.
Bonus: Teatrul Giuvlipen a creat acest spectacol inedit despre Ferentari și discriminare. Vă invit, nu, vă rog să-l urmăriți.
Photo by Ehimetalor Akhere Unuabona on Unsplash
Connect 