În 2018, Robin DiAngelo publica White Fragility (Fragilitate Albă), o carte pe care am citit-o „în ciuda mea.” Citeam și îmi simțeam miezul rasist reacționând, urlând la mine în anumite momente că „Nu e adevărat! Noi nu suntem așa! Exagerează!” Norocul meu a fost că o auzisem pe eroina mea, Dr. Brené Brown, spunând că știe că o carte este bună și că are nevoie să o citească atunci când îi vine să arunce cu ea în pereți. Robin DiAngelo pune degetul pe multe răni și ne ridică o oglindă în care numai privind ne putem vindeca. Cartea ei și cea scrisă de Nova Reid, The Good Ally (Aliatul Bun), aduc în discuție ideea că noi, albii, nu prea ne-am dat jos de pe calul alb pe care tot noi ne-am pus.
Dacă suntem atenți, dar atenți, atenți, și onești, dar onești, onești, vom simți în noi, acolo, în locul acela pe care numai noi îl putem afla în interiorul nostru, o senzație de „mai presus” atunci când facem lucruri ce țin de antirasism, de ajutor în ceea ce privește incluziunea. Aici este capcana și aici trebuie să ne oprim, să ne uităm fix în punctul acela din noi și să ne întrebăm: ce înseamnă cu adevărat asta despre mine?
Nova Reid povestește în cartea ei cum, după uciderea lui George Floyd, a fost asaltată de mesaje, telefoane și întrebări în care era presată să vorbească despre lucruri care o răneau profund. Ca rasist din naștere, știu despre ce e vorba de partea cealaltă: ne simțim „iluminați”, dorind să cunoaștem ce stă în spatele rasismului, a ideilor pe care, cel puțin la suprafață, am vrea să le înțelegem despre cei de culoare, cei altfel. Dar nu ne gândim niciun moment că, cerându-le să ne povestească, le cerem să se întoarcă în traumă, să mărturisească lucruri care aduc în ei durere, rușine, marginalizare, discriminare. De ce am vrea să le mai provocăm o rană când azi putem afla informații din surse nenumărate?
Să întrebi o persoană de etnie romă despre sclavie, să încerci să afli de la ei de ce „majoritarii” au anumite zicale, să îi întrebi dacă preferă să li se spună romi sau țigani, înseamnă să le provoci durerea „celor o mie de tăieturi.”
Imaginați-vă că ați trăit un eveniment traumatizant. Poate cineva v-a agresat pe stradă sau într-o scară de bloc. Ați dori să povestiți această întâmplare de zeci de ori? Nu ar fi ca și cum ați trăi acest lucru de zeci de ori?
Gabor Maté vorbește despre traumă cu T mare și traumă cu t mic pentru a se referi la evenimente de acest fel care ne afectează generațional și la cele care apar în viața de zi cu zi și au, de asemenea, efectele lor. În cazul populației rome din România, discutăm despre mai multe traume cu T mare: cinci sute de ani de sclavie, Samudaripen — Holocaustul Romilor, deportări, ca să numesc doar câteva, și despre mii de traume cu t mic, zilnice, în modul cum sunt marginalizați, priviți, victime ale dezumanizării și rasismului. Maté explică foarte clar că trauma cu T mare rămâne în corpul nostru atâta timp cât ea nu este vindecată. În situația în care nu există reparații clare pentru anii de sclavie, în situația în care încă există voci care spun că nu a existat Holocaustul romilor pentru că, de fapt, cei care au fost în lagăr erau acolo pentru că erau tâlhari, infractori, atâta timp cât nu se creează momente, artefacte care să încerce măcar să repare, trauma cu T mare rămâne și se duce mai în adânc, doare din ce în ce mai tare. De ce am dori să întrebăm pe cineva cu o astfel de rană cum se simte să o aibă?
Este, desigur, lăudabil să vrem să aflăm. Și dacă tot se apropie sărbătorile de iarnă, iată câteva resurse:
Podcast:
Muzeu:
Muzeul Virtual al Culturii Rromilor
Cărți pentru adulți (doar două azi, sunt multe … ):
Dacă nu ești cuminte, vine țiganul și te fură — Gelu Duminică
The Roma. A Travelling History — Dr. Madeleine Potter
Cărți pentru copii
Cărți gratuite în format digital
Inelul cu cap de cal
Teatru și Evenimente:
Fotografie de Susan Wilkinson pe Unsplash
Connect 
Cats,I cannot read
LikeLike